Alunga tacerea…

Am venit aseara acasa si am asteptat

Sa dai un semn, nestiind ca ai plecat…

Iti las bilet pe usa, nu am ce sa fac:

Ies afara, pe mine, singur, nu ma plac…

La o masa-n centrul vechi te vad acum:

Visele noastre se intalnesc din nou pe drum,

Doua cesti de cafea fac lumea sa dispara…

Oare timpul trece mai greu cand este seara?

E vina mea ca nu am apucat sa-ti spun:

M-am plimbat cu gandul printr-o alta lume,

In care se pare ca eram nebun:

Sa te doresc era momentul oportun…

Etajul 18…

Etajul 18. Lumea din jur nu mai exista. Ma dau jos din lift si te vad. Stai pe balconul rece intr-o rochie neagra cu manusi albe. Fumezi din tigare, lasand loc unor priviri ascunse. Ma indrept spre tine si te intreb rapid “Te cunosc de undeva?”. Imi zambesti…

Parter. Suntem intr-un taxi londonez. Tu dormi la mine in brate si eu ma intreb “Oare unde mergem?”. Deschizi ochii si ma pierd in ei. Am ajuns la destinatie…

O usa…

Si a inchis ultima usa ce ducea la ea. A aruncat cheia si s-a departat. Cat de bine il poate distanta o usa? Cat de departe se poate afla de cea ce l-a facut sa moara?

Lumea nu il mai intelege cum nici el nu a inteles niciodata lumea… O lume ce nu se poate sfarsi la ei… Dar lumea lui acolo s-a oprit.

Inima sa nu mai bate de zile iar ochii ii sunt fixati la abisul in care cheia-a aruncat. Dar cheia nu mai e acolo: e in usa ce unul de celalalt, departe-i tine. Dar el nu poate sa o mai roteasca, sa deschida usa. El e mort… Inima nu ii mai bate…